În anul trecut
lumea a comemorat multe evenimente ale anului istoric 1989. Nu a fost amintită
însă a 25-a aniversare a Declaraţiei româno-maghiare (Declaraţia de la
Budapesta).
La vremea când puţini
au avut curajul să prevestească sfârşitul dictaturii ceauşiste, şi când relaţiile româno-maghiare s-au
înrăutăţit într-o măsură neobişnuită în lumea socialistă, la Budapesta, zece
intelectuali maghiari şi şase intelectuali români au semnat o declaraţie comună,
enunţând necesitatea concilierii istorice între poporul român şi cel maghiar,
arătând şi drumul posibil al acesteia. Ulterior au aderat la declaraţie mai
multe personalităţi, atât de partea maghiară cât şi cea de cea română.
Versiunea românească a textului este accesibilă şi pe internet, deseori însoţită
de comentarii naţionaliste şi tendenţioase, iar versiunea maghiară nici măcar nu
este accesibilă. Redăm mai jos numele semnatarilor, în ordine alfabetică,
inclusiv ale celor care au aderat ulterior:
De pe partea maghiară: Antal G. László, Antall József, Balogh Julia,
Bíró Gáspár, Csoóri Sándor, Für Lajos, Illyés Mária, Jeszenszky Géza,
Keszthelyi Gyula, Kodolányi Gyula, Molnár Gusztáv.
De pe partea
română: Dan Alexe, George Barbul, Stelian Bălănescu, Mihnea Berindei, Daniel
Boc, Doru Braia, Dina Brătianu-Missirliu, Matei Cazacu, Sofia Cesianu, Ariadna
Combes, Antonia Constantinescu, Theodor Cazaban, Neagu Djuvara, Florica
Dimitrescu, Paul Goma, Virgil Ierunca, Eugen Ionescu, Marie-France Ionescu,
Monica Lovinescu, Alexandru Missirliu, Bujor Nedelcovici, Adrian Niculescu,
Alexandru Niculescu, Alain Paruit, Alex. Sincu, Sanda Stolojan, Vlad Stolojan,
Vladimir Tismăneanu, Ileana Verzea, Ion Vianu, Ileana Vrancea, Dinu Zamfirescu.
Pe 4 iulie 1989, o delegaţie formată din Ariadna
Combes, dr. Ion Vianu şi Dinu Zamfirescu a prezentat documentul la reşedinţa sa
de lângă Geneva, fostului rege al României, Mihai I., care şi-a exprimat
acordul cu conţinutul acestuia.
Declaraţia conchide:
„Dialogul început astăzi între noi doreşte să învingă aceste piedici şi
să stabilească bazele unor relaţii normale între cele două naţiuni care s-au
format in acelaşi spaţiu geografic…
Transilvania a fost şi este un spaţiu de
complementaritate şi trebuie să devină un model de pluralism cultural şi religios. Este în
folosul popoarelor noastre ca diversitatea
culturală, religioasă şi de tradiţii, care a făcut specificul Transilvaniei, să
fie prezervată. Dreptul la o reprezentare politică autonomă şi la autonomie
culturală a fiecărei naţiuni trebuie garantat.”
Declaraţia se
pronunţă în favoarea învăţământului în limba maghiară şi a reînfiinţării
universităţii maghiare din Cluj.
La douăzeci şi
cinci de ani de la schimbarea de regim nu se găseşte nimeni care să-şi asume
declaraţia de la Budapesta. A remarcat pe bună dreptate Takács Ferenc într-un
studiu [1]:
„Este demn de
remarcat faptul că o parte a personalităţilor şi organizaţiilor româneşti din
emigraţie s-au detaşat de Declaraţie, prevestind evenimentele ulterioare.
Autonomia şi reînfiinţarea universităţii maghiare din Cluj sunt inacceptabile
din punctul de vedere al politicii tradiţionale româneşti privind Transilvania.
Majoritatea covârşitoare a elitei politice şi culturale româneşti consideră şi
azi orice formă de autonomie drept separatism. Astfel, se poate înţelege că
presa românească de după 1990, în cel mai fericit caz, trece peste acest
eveniment, sau, ce e mai rău, etichetează semnatarii maghiari iredenţi şi pe cei români trădători de ţară.”
Pentru noi, este
şi mai interesant că viziunea UDMR în privinţa viitorului maghiarimii din
Ardeal după 1989 reprezintă un pas înapoi faţă de cele cuprinse în declaraţia
de la Budapesta. În această viziune, maghiarimea din Transilvania apare ca şi una
din cele optsprezece minorităţi din România, a căror situaţie va fi soluţionată concomitent şi în egală măsură prin legea
minorităţilor naţionale. Această abordare este o revenire evidentă la
politica naţională a Partidului Comunist Român, pentru care populaţia României
se compunea pe deoparte din naţiunea majoritară, iar pe altă parte din minorităţile
naţionale. Situaţia celor din urmă se poate rezolva exclusiv de către
Bucureşti. Orice încercare din partea organizaţiilor internaţionale de a face chiar
şi recomandări, precum şi din partea Ungariei de a-şi exprima vreo poziţie
privind situaţia noastră, a maghiarilor din România, a fost calificată drept
amestec în problemele interne.
Aceasta este
situaţia şi în ziua de azi.
Minorităţile naţionale
de pe cuprinsul întregului teritoriu al României sunt în egală măsură subiecte
ale proiectului de lege elaborat de UDMR, nepunându-se problema că Transilvania
ar fi un spaţiu de complementaritate culturală, nepunându-se problema
garantării drepturilor maghiarilor şi prin urmare, ale secuilor.
Crearea garanţiilor
instituţionale ale acestor drepturi ar fi parte a concilierii istorice
româno-maghiare, a unui parteneriat strategic de durată între România şi
Ungaria.
Motivele sunt uşor
de înţeles. Concilierea istorică între popoarele noastre este în primul rând
responsabilitatea guvernelor de la Bucureşti şi Budapesta, a guvernului român
şi a celui maghiar. În acest context ar scădea importanţa vreunui partid maghiar
sau a oricărei organizaţii de reprezentare maghiară din România şi s-ar
deprecia politica aranjamentelor de după culise.
Dacă considerăm
drept model cooperarea dintre Austria şi Italia
în ceea ce priveşte experienţa autonomiei Tirolului de Sud, atunci
imediat putem conchide: exemplul bun există deja pentru statutul de autonomie a
Ţinutului Secuiesc. Pentru aplicarea lui însă este nevoie de o schimbare de
mentalitate şi de schimbarea clasei politice maghiare socializate în Bucureşti.
Iar guvernul de la
Budapesta trebuie să îşi asume obligaţiile sale constituţionale, independent de
opiniile politicienilor maghiari din Transilvania şi trebuie să acţioneze în
conformitate cu tratatul bilateral româno-ungar şi conform intereselor Ungariei
şi a naţiunii maghiare.
Iar noi sperăm că
şi la Bucureşti se va recunoaşte că este şi în interesul României şi al
naţiunii române concilierea istorică dintre cele două popoare, aşa cum au
crezut acum douăzeci şi cinci de ani semnatarii români ai declaraţiei de la
Budapesta.
Tîrgu Mureş 2015-01-09 IZSÁK BALÁZS
 |
| Declaraţia de la Budapesta in Magyar Hírlap 20 iunie 1989 |
Declaraţia de la Budapesta
Astăzi, 16 iunie 1989, odată
cu celebrarea funeraliilor victimelor represiunii revoluţiei maghiare din 1956,
eveniment de o deosebită importanţă pentru popoarele Europei şi, în special,
pentru cele care trăiesc încă sub dictaturi comuniste, a avut loc o întâlnire
între membrii Forumului Democratic Maghiar şi Români, semnatari ai următoarei
DECLARAŢII
Noi, romani si unguri,
Considerăm că libertatea şi
propăşirea celor doua popoare pot fi realizate şi garantate numai într-un cadru
politic pluralist de respectare integrala a drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale omului. O acţiune comună a forţelor democratice maghiare şi
române se impune pentru atingerea acestui scop. Regimurile comuniste şi în
special politica dusă de dictatura ceauşistă a creat o situaţie de criză acută
care împiedică comunicarea dintre români si maghiari. Dialogul început astăzi între
noi doreşte să învingă aceste piedici şi să stabilească bazele unor relaţii
normale între cele doua naţiuni care s-au format in acelaşi spaţiu geografic.
Data fiind configuraţia hărţii
etnice, soluţionarea conflictelor nu poate veni în nici un caz din revizuirea
frontierelor, ci din schimbarea rolului lor in sensul liberei circulaţii a
persoanelor, a informaţiei şi a ideilor, în conformitate cu acordurile de la
Helsinki. Situam deci îmbunătăţirea relaţiilor româno-maghiare în perspectiva
procesului de restructurare democratică general-europeană, care singur va
fi in stare să rezolve problemele acumulate de-a lungul istoriei între
popoarele continentului într-un mod care să satisfacă interesele legitime ale
fiecăruia în parte.
Transilvania a fost si este un spaţiu de
complementaritate şi trebuie să devină un model de pluralism cultural şi religios. Este în
folosul popoarelor noastre ca diversitatea culturală,
religioasă şi de tradiţii care a făcut specificul Transilvaniei să fie prezervată.
Dreptul la o reprezentare politică autonomă şi la autonomie culturală a
fiecărei naţiuni trebuie garantat. Realizarea sa implica, printre altele,
asigurarea unei şcolarităţi de toate gradele in limba maghiară, inclusiv reînfiinţarea
universităţii maghiare din Cluj.
Principiile enunţate mai sus
vor sta la baza tuturor acţiunilor comune pe care semnatarii inteleg sa le duca
in viitor. Apelam la organizatiile democratice precum si la acele persoane care
impartasesc aceste principii sa se alature acestei actiuni.
Budapesta, 16 iunie 1989
Antal G. László Stelian Bălănescu din partea Cercului Roman din RFG
Balogh Júlia Mihnea Berinedei vicepreşedinte al Ligii pentru Apărarea
Bíró Gáspár Drepturilor Omului în Romania (LDHR),
Csoóri Sándor Ariadna Combes vicepreşedinte al LDHR
Für Lajos Mihai Korne director al revistei “Lupta”
Illyés Mária Ion Vianu reprezentant al Ligii pentru Apărarea Drepturilor Omului în România Jeszenszky Géza din Elveţia
Kodolányi Gyula
Molnár Gusztáv
