Gânduri despre Declaraţia româno-maghiară

În anul trecut lumea a comemorat multe evenimente ale anului istoric 1989. Nu a fost amintită însă a 25-a aniversare a Declaraţiei româno-maghiare (Declaraţia de la Budapesta).   

La vremea când puţini au avut curajul să prevestească sfârşitul dictaturii ceauşiste,  şi când relaţiile româno-maghiare s-au înrăutăţit într-o măsură neobişnuită în lumea socialistă, la Budapesta, zece intelectuali maghiari şi şase intelectuali români au semnat o declaraţie comună, enunţând necesitatea concilierii istorice între poporul român şi cel maghiar, arătând şi drumul posibil al acesteia. Ulterior au aderat la declaraţie mai multe personalităţi, atât de partea maghiară cât şi cea de cea română. Versiunea românească a textului este accesibilă şi pe internet, deseori însoţită de comentarii naţionaliste şi tendenţioase, iar versiunea maghiară nici măcar nu este accesibilă. Redăm mai jos numele semnatarilor, în ordine alfabetică, inclusiv ale celor care au aderat ulterior:      

  De pe partea maghiară: Antal G. László, Antall József, Balogh Julia, Bíró Gáspár, Csoóri Sándor, Für Lajos, Illyés Mária, Jeszenszky Géza, Keszthelyi Gyula, Kodolányi Gyula, Molnár Gusztáv.

De pe partea română: Dan Alexe, George Barbul, Stelian Bălănescu, Mihnea Berindei, Daniel Boc, Doru Braia, Dina Brătianu-Missirliu, Matei Cazacu, Sofia Cesianu, Ariadna Combes, Antonia Constantinescu, Theodor Cazaban, Neagu Djuvara, Florica Dimitrescu, Paul Goma, Virgil Ierunca, Eugen Ionescu, Marie-France Ionescu, Monica Lovinescu, Alexandru Missirliu, Bujor Nedelcovici, Adrian Niculescu, Alexandru Niculescu, Alain Paruit, Alex. Sincu, Sanda Stolojan, Vlad Stolojan, Vladimir Tismăneanu, Ileana Verzea, Ion Vianu, Ileana Vrancea, Dinu Zamfirescu.

Pe 4 iulie 1989, o delegaţie formată din Ariadna Combes, dr. Ion Vianu şi Dinu Zamfirescu a prezentat documentul la reşedinţa sa de lângă Geneva, fostului rege al României, Mihai I., care şi-a exprimat acordul cu conţinutul acestuia.  

Declaraţia conchide:

„Dialogul început astăzi între noi doreşte să învingă aceste piedici şi să stabilească bazele unor relaţii normale între cele două naţiuni care s-au format in acelaşi spaţiu geografic…

Transilvania a fost şi este un spaţiu de complementaritate şi trebuie să devină un model de pluralism cultural şi religios. Este în folosul popoarelor noastre ca diversitatea culturală, religioasă şi de tradiţii, care a făcut specificul Transilvaniei, să fie prezervată. Dreptul la o reprezentare politică autonomă şi la autonomie culturală a fiecărei naţiuni trebuie garantat.”

Declaraţia se pronunţă în favoarea învăţământului în limba maghiară şi a reînfiinţării universităţii maghiare din Cluj. 

La douăzeci şi cinci de ani de la schimbarea de regim nu se găseşte nimeni care să-şi asume declaraţia de la Budapesta. A remarcat pe bună dreptate Takács Ferenc într-un studiu [1]:

„Este demn de remarcat faptul că o parte a personalităţilor şi organizaţiilor româneşti din emigraţie s-au detaşat de Declaraţie, prevestind evenimentele ulterioare. Autonomia şi reînfiinţarea universităţii maghiare din Cluj sunt inacceptabile din punctul de vedere al politicii tradiţionale româneşti privind Transilvania. Majoritatea covârşitoare a elitei politice şi culturale româneşti consideră şi azi orice formă de autonomie drept separatism. Astfel, se poate înţelege că presa românească de după 1990, în cel mai fericit caz, trece peste acest eveniment, sau, ce e mai rău, etichetează semnatarii maghiari iredenţi şi pe cei români trădători de ţară.”         

Pentru noi, este şi mai interesant că viziunea UDMR în privinţa viitorului maghiarimii din Ardeal după 1989 reprezintă un pas înapoi faţă de cele cuprinse în declaraţia de la Budapesta. În această viziune, maghiarimea din Transilvania apare ca şi una din cele optsprezece minorităţi din România, a căror situaţie va fi soluţionată concomitent şi în egală măsură prin legea minorităţilor naţionale. Această abordare este o revenire evidentă la politica naţională a Partidului Comunist Român, pentru care populaţia României se compunea pe deoparte din naţiunea majoritară, iar pe altă parte din minorităţile naţionale. Situaţia celor din urmă se poate rezolva exclusiv de către Bucureşti. Orice încercare din partea organizaţiilor internaţionale de a face chiar şi recomandări, precum şi din partea Ungariei de a-şi exprima vreo poziţie privind situaţia noastră, a maghiarilor din România, a fost calificată drept amestec în problemele interne.

Aceasta este situaţia şi în ziua de azi.

Minorităţile naţionale de pe cuprinsul întregului teritoriu al României sunt în egală măsură subiecte ale proiectului de lege elaborat de UDMR, nepunându-se problema că Transilvania ar fi un spaţiu de complementaritate culturală, nepunându-se problema garantării drepturilor maghiarilor şi prin urmare, ale secuilor.

Crearea garanţiilor instituţionale ale acestor drepturi ar fi parte a concilierii istorice româno-maghiare, a unui parteneriat strategic de durată între România şi Ungaria.       

Motivele sunt uşor de înţeles. Concilierea istorică între popoarele noastre este în primul rând responsabilitatea guvernelor de la Bucureşti şi Budapesta, a guvernului român şi a celui maghiar. În acest context ar scădea importanţa vreunui partid maghiar sau a oricărei organizaţii de reprezentare maghiară din România şi s-ar deprecia politica aranjamentelor de după culise. 

Dacă considerăm drept model cooperarea dintre Austria şi Italia  în ceea ce priveşte experienţa autonomiei Tirolului de Sud, atunci imediat putem conchide: exemplul bun există deja pentru statutul de autonomie a Ţinutului Secuiesc. Pentru aplicarea lui însă este nevoie de o schimbare de mentalitate şi de schimbarea clasei politice maghiare socializate în Bucureşti.

Iar guvernul de la Budapesta trebuie să îşi asume obligaţiile sale constituţionale, independent de opiniile politicienilor maghiari din Transilvania şi trebuie să acţioneze în conformitate cu tratatul bilateral româno-ungar şi conform intereselor Ungariei şi a naţiunii maghiare.

Iar noi sperăm că şi la Bucureşti se va recunoaşte că este şi în interesul României şi al naţiunii române concilierea istorică dintre cele două popoare, aşa cum au crezut acum douăzeci şi cinci de ani semnatarii români ai declaraţiei de la Budapesta.       

Tîrgu Mureş 2015-01-09                                                                IZSÁK BALÁZS

Declaraţia de la Budapesta in Magyar Hírlap 20 iunie 1989

Declaraţia de la Budapesta

Astăzi, 16 iunie 1989, odată cu celebrarea funeraliilor victimelor represiunii revoluţiei maghiare din 1956, eveniment de o deosebită importanţă pentru popoarele Europei şi, în special, pentru cele care trăiesc încă sub dictaturi comuniste, a avut loc o întâlnire între membrii Forumului Democratic Maghiar şi Români, semnatari ai următoarei

DECLARAŢII

Noi, romani si unguri,

Considerăm că libertatea şi propăşirea celor doua popoare pot fi realizate şi garantate numai într-un cadru politic pluralist de respectare integrala a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. O acţiune comună a forţelor democratice maghiare şi române se impune pentru atingerea acestui scop. Regimurile comuniste şi în special politica dusă de dictatura ceauşistă a creat o situaţie de criză acută care împiedică comunicarea dintre români si maghiari. Dialogul început astăzi între noi doreşte să învingă aceste piedici şi să stabilească bazele unor relaţii normale între cele doua naţiuni care s-au format in acelaşi spaţiu geografic.

Data fiind configuraţia hărţii etnice, soluţionarea conflictelor nu poate veni în nici un caz din revizuirea frontierelor, ci din schimbarea rolului lor in sensul liberei circulaţii a persoanelor, a informaţiei şi a ideilor, în conformitate cu acordurile de la Helsinki. Situam deci îmbunătăţirea relaţiilor româno-maghiare în perspectiva procesului de restructurare democratică general-europeană, care singur va fi in stare să rezolve problemele acumulate de-a lungul istoriei între popoarele continentului într-un mod care să satisfacă interesele legitime ale fiecăruia în parte.

Transilvania a fost si este un spaţiu de complementaritate şi trebuie să devină un model de pluralism cultural şi religios. Este în folosul popoarelor noastre ca diversitatea culturală, religioasă şi de tradiţii care a făcut specificul Transilvaniei să fie prezervată.

Dreptul la o reprezentare politică autonomă şi la autonomie culturală a fiecărei naţiuni trebuie garantat. Realizarea sa implica, printre altele, asigurarea unei şcolarităţi de toate gradele in limba maghiară, inclusiv reînfiinţarea universităţii maghiare din Cluj.

Principiile enunţate mai sus vor sta la baza tuturor acţiunilor comune pe care semnatarii inteleg sa le duca in viitor. Apelam la organizatiile democratice precum si la acele persoane care impartasesc aceste principii sa se alature acestei actiuni.

Budapesta, 16 iunie 1989

Antal G. László           Stelian Bălănescu din partea Cercului Roman din RFG
Balogh Júlia                Mihnea Berinedei vicepreşedinte al Ligii pentru Apărarea 
Bíró Gáspár                Drepturilor Omului în Romania (LDHR),
Csoóri Sándor             Ariadna Combes vicepreşedinte al LDHR
Für Lajos                     Mihai Korne director al revistei “Lupta”
Illyés Mária                Ion Vianu reprezentant al Ligii pentru Apărarea Drepturilor Omului în România       Jeszenszky Géza        din Elveţia

Keszthelyi Gyula        Dinu Zamfirescu membru al Biroului LDHR, membru al Partidului Naţional Liberal
Kodolányi Gyula
Molnár Gusztáv